Despre excursii…
- impresii-
La sfârşitul lunii ianuarie împreună cu mai mulţi prieteni şcolari am pornit spre locurile sfinte ale Neamţului. Călătoria noastră era forma unei chemări pe care mai mulţi dintre noi au simţit-o în ultima vreme. Ne doream cu orice preţ să fi fost acolo. Noi îi spuneam „excursia” şi eram veseli că totul avea să meargă conform planului. Plan aproape lipsă.
Aşadar, într-o frumoasă zi de vineri am pornit înspre judeţul Neamţ cu destinaţia clară: Mănăstirea Văratic. Am ajuns la Humuleşti. Frumos. E locul unde s-a născut scriitorul Ion Creangă.
După ce ne-am amintit câte ceva de prin basmele copilăriei urmând niscaiva şedinţe foto cu manechine precum: ursul, vulpea, capra, baba, moşneagul şi cocoşul, am demarat – conform planului – spre Văratic. Acolo, maşina care ne transportase a întors.
Un sentiment de frumoasă uşurare…Mai era până la seară. Aveam să găsim şi noi un loc de mas. Bunii mei prieteni au pornit spre a vizita Sfânta mănăstire, iar eu am fost asaltat de o bătrânică din poarta lăcaşului, care voia cu orice preţ să-mi vândă şerbet. Mătuşa m-a convins. I-am dat doi lei şi şerbetul pe care tocmai mi-l vânduse.
Maica Valentina ne-a oferit cazare. Regula: fără discotecă în mănăstire. Nu a fost. Am mers in schimb, cu toţii, la liturghie. Fiecare a stat după putinţă. În cameră, seara târziu, s-au citit poezii, s-au făcut fotografii, s-a dormit. Şi a fost bine.
Dimineaţă. O nouă zi la Văratic. Cerul era crestat de fâşii purpurii. Prietenii mei aruncau apă rece pe obraz şi se pregăteau să străbată…Pădurea de Argint. Ce loc de basm urma să înfruntăm?
Şi am plecat spre Mănăstirea Agapia. Drumul şerpuia lin prin pădure, iar prietenii mei cu desăgile în spinare mărşăluiau constant. Din când în când se opreau.
Fotografii, impresii, mirare, râsete şi din nou şoaptă şi…linişte. Pădurea ne respira, iar noi simţeam suflarea tandră a mamei noastre. Codru vrăjit. Nimic din ce era acolo nu trebuia supărat, căci mult bine ni se da.
Agapia. Pe drum încă doi amici: un copil şi un căţel. Căţelul era mai mare. El ne-a condus până în poarta mănăstirii. Ziduri de cetate, cu tencuiala pe ici acolo crăpată, înconjurau sfântul lăcaş. Se aprindeau lumânări. Fiecare îşi şoptea taina şi nimeni nu supăra pe nimeni.
Apoi am mâncat la trapeza mănăstirii.
Muzeul mănăstirii ni l-a dat pe Nicolae Grigorescu. Fineţea lui Rafael şi suflul muzicii lui Vivaldi se contopeau în ochii sfinţilor din icoane. Prietenii mei priveau… şi mie mi s-au părut cam sfioşi. Şi s-a cântat, s-a vizitat secţia de broderie a mănăstirii şi s-au admirat covoarele de Agapia. Ne-am fotografiat cu maicile şi am plecat.
Pădure, nesfârşită pădure, caldă şi frumoasă se întinde între Agapia şi Schitul Sihla. Iar noi şerpuiam prin văi şi creste auzind cum în zare se sparg in lungi ecouri clopotele mănăstirilor Neamţului.
Pe zăpada proaspătă apăreau din când în când urme de lup, căprioară, râs….Spre seară am ajuns în sihlă. La schit am fost bine primiţi. Eram ca acasă. Ni s-a dat preaplinul acelor monahi. La schitul Sihla se pune lumină în simţire, timpul curge mai lent, fruntea se pleacă mai uşor.
Am dormit acolo, iar dimineaţa am fost la liturghie, apoi la Biserica dintr-un Brad, la peştera sfintei Teodora, la masă, am mulţumit şi am plecat. Fiecare învăţase câte ceva, iar acel ceva nu-l găseşti nici în învăţătura şcolii, nici în lumea oamenilor.
Ne-am oprit în pădure iar prietenii mei mâncau peşte cu pâine…era ca în vremea aceea…A rămas mult peşte şi pâine şi am dat şi altora. Iar aceasta a fost o Lecţie.
La mănăstirea Sihăstrie am găsit multă pace şi linişte. Glasurile lor au umplut chilia părintelui Cleopa cu „veşnica pomenire”, iar eu le-am spus povestea părintelui Serghi de Tolstoi, iar prietenii mei şedeau pe bănci cu ochii spre o uşă deschisă.
Se aşternea seara, iar noi mărşăluiam spre Mănăstirea Secu. Acolo – conform planului – eram aşteptaţi de maşină. Şi am plecat şi ne e dor...
